M-am nascut in comuna Aricestii-Rahtivani, intr-un sat cu 300 de case. Am locuit pe o ulita mai lunga, pietruita si plina de gropi care ducea pana la o gara aproape abandonata. E un loc in care toata lumea se cunoaste cu toata lumea iar evenimentele pe care mi le amintesc sunt de genul necazurilor. Cand a fost inundatie, au venit ajutoare de la francezi si eram fascinat de biscutii lor cu crema, de parfumul hainelor si de cum le pasa unor necunoscuti de problemele noastre.
In Aricestii – Rahtivani, pe langa faptul ca tuturor le pasa de ce cred ceilalti, era o comunitate atat de stransa incat oamenii imprumutau orice aveau nevoie de la vecini, chiar daca nu le erau prieteni: le bateai la usa si ii rugai sa te ajute cu o cana de zahar sau o paine. Si de fiecare data returnai datoria. Era genul de loc in care fiecare stia ce a mancat celalalt azi dimineata sau ce nota a luat la scoala copilul vecinului de pe ulita alaturata. Era un loc in care comunitatea avea alte intelesuri decat acum.
Eram un copil atipic de cand eram mic. Imi aduc aminte ca ma bagam sub masa, ascultam conversatiile adultilor veniti in vizita si nu intelegeam de ce isi bat capul atat de mult cu problemele lor si nu se concentreaza pe solutii. Eram izolat, eram atipic pentru ca preferam sa stau in pat cu foarfeca si lipiciul, sa decupez reviste pe care le transformam in colaje. Mama se enerva pentru ca gasea mereu cearsafurile taiate si pline de lipici si ma ruga sa ies din casa sa ma joc cu copiii. Cumva, nu imi gaseam locul sub nicio forma si interesele nu se potriveau cu nimeni din jur. Si pe deasupra, mai aratam si ca Mowgli, copilul junglei, cu parul mereu peste urechi, incercam sa ma urc prin copaci, pe casa, prin podurile vecinilor si gaseam tot felul de locuri de ascunzis.
In viata de copil in sat, avem trei responsabilitati:
Prima – sa fac curat in camera – trebuia sa faca si fratele meu dar faceam numai eu. Era foarte important pentru parintii mei sa fie curat in fiecare zi, sa avem grija de locul in care traim si dormim.
A doua – sa invat bine – eram cel mai bun in scoala primara. Aveam aproape 10 pe linie si miza nu era sa iau premiul 1 la final de an ci sa fie premiul 1 cu coronita. Mi se spunea zilnic ca daca iau mai putin de 9, o sa ajung sa merg cu vacile pe camp si singura solutie pentru a-mi depasi conditia era sa fiu cel mai bun;
A treia responsabilitate era sa nu ii fac de ras pe ai mei, sa ma port frumos, sa fiu politicos si educat pentru ca cel mai tare conta: “ce-o sa zica lumea”;
Cu mintea de acum stiu ca acea comunitate in care am crescut n-a fost nici cea mai buna din lume, dar cu siguranta nici cea mai rea. Astazi stiu ca in rigoarea pentru curatenie si invatatura impuse cu forta s-a format o parte din caracterul meu care m-a adus unde sunt astazi si le sunt recunoscator parintilor pentru ca m-au invatat de bine, cat au stiut ei ca e binele.
Chiar daca am facut si cateva drumuri la psiholog mai tarziu ca sa ma impac cu tot bagajul de la Aricestii-Rahtivani dar despre asta va povestesc putin mai incolo.
Pentru ca eram bun la scoala, la recomandarea profesorilor, ai mei m-au mutat la oras in clasa a 5-a. Ca sa ma poata inscrie, eram trecut ca locuiesc la o adresa la care nu am fost niciodata. Odata cu noua adresa a inceput confruntarea cu regulile unei alte comunitati.
Parintii m-au dus o singura zi la scoala intr-o zona pe care nu o cunosteam deloc. A doua zi a trebuit sa merg singur de la 15 km de Ploiesti si sa ma descurc sa ajung la ore si inapoi acasa. Aveam 10 ani.
Am ajuns la una din cele mai bune scoli din oras, cu copiii unor oameni cu venituri mult mai mari decat alor mei. Pana in clasa a 10-a, am primit o singura data bani de buzunar.
Noua comunitate si diferentele sociale foarte mari au rezultat in inadaptare si bullying pentru mine.:
– pe de o parte, crescusem cu 4 posturi TV, nu stiam de cablu TV si de toata cultura pop ce se desfasura acolo. Asa ca referintele mele in discutiile cu colegii erau aproape inexistente si le paream un ciudat
– Eram inadaptat si pentru ca nu imi doream sa ma supun sistemului si sa invat tot ce mi se punea in fata. Nu imi doream sa stau drept la ora de sport desi eram un mic prapadit fizic si nu puteam sa fac nici macar o flotare. Ieseam mereau ultimul la orice alergare si eram gluma tuturor pentru ca eram …. cel mai slab.
– O alta “lovitura” din comunitate a venit si prin faptul ca nu mai eram cel mai bun din clasa, eram la jumatate clasamentului si nu puteam sa ma obisnuiesc cu ideea asta;
La un moment dat am descoperit internet cafe-urile si prima data cand am chiulit de la scoala a fost pentru ca gasisem online o comunitate de necunoscuti cu care puteam sa vorbesc despre ce stiam fara sa fiu judecat, putem sa rezonez cu oamenii de pe Mirc. Cumva, a fost salvarea mea si mi-a deschis ochii catre o comunitate in care fiecare are loc.
Astazi stiu ca e important sa largesti cercul in care ai crescut, ca mutarea intr-o alta comunitate inseamna rezolvarea unei ecuatii care include si frica ta in fata noului, dar si rezistenta grupului in care mergi de a primi noi membri. M-am mai intalnit de multe ori in viata cu situatii similare si am invatat sa ma adaptez chiar daca am avut de mers pe un drum mai denivelat decat ulita pe care am crescut.
Pentru ca imi gasisem locul in comunitatile online, pe forumuri si pe MySpace unde vorbeam cu oameni care erau pasionati de aceleasi lucruri, am inceput sa petrec din ce in ce mai mult timp online. Asa ca mutarea la Bucuresti a venit instigata de dorinta de a lucra in acest mediu.
Prin 2006 am creat o pagina de MySpace pentru Andreea Balan si cred ca era printre primii artisti romani cu profil online pe orice retea de socializare. Am inceput rugandu-ma de ea sa foloseasca online-ul ca o metoda de a ajunge mult mai usor la oameni, inainte sa existe vreo discutie despre Facebook. Am plecat de la a posta GIF-uri pe HI5 si poze pe Facebook si – in aproape 10 ani de colaborare – am crescut in numele ei o comunitate de peste 2,5 milioane de oameni. Pe langa partea de comunitati online, am lucrat pe partea de rebranding si marketing, am negociat contracte comerciale, am scris scenarii pentru videoclipuri si am lucrat pe partea de styling si public communication cu aparitii la Media Music Awards sau la Gay Pride unde a sustinut un speech pentru drepturile LGBT.
Intre timp am inceput sa lucrez si cu alti artisti romani pe partea de comunicare online si am pornit un blog de muzica pe care l-am numit “muziKant”.
Scris muzi – K ant… adica ma credeam acest Dumnezeu al jurnalismului muzical. Mi se parea ca stiu muuult mai mult decat stiam. Culmea e ca prin acel blog mi s-a propus sa lucrez intr-o serie de proiecte pana am ajuns la Urban.ro unde am fost pe pozitia de redactor-sef cativa ani.
Deja nu mai aratam chiar a Mogwli. Crescusem si mi se spunea des ca as putea sa am oricand joburi de model. Eram redactor sef al unui site in care-si doreau sa fie prezenti toti artistii momentului, ma intalneam cu ei, primeam invitatii la care nici nu as fi visat in copilarie – cum a fost sa merg la Londra sa vad Maroon 5 lucrand in studio pentru o zi.
Habar nu aveam atunci, dar ego-ul meu crestea umflat cu pompa. Am folosit complimentele facute de altii si mi-am deschis un blog de moda si lifestyle in paralel cu alte joburi pe care le aveam. Au venit, in timp, campanii internationale pentru Lee Cooper, Canyon cu un catalog international in zeci de tari unde mi-au pus fata pe coperta si alte branduri mari la care nici nu visam. Primeam follow pe Instagram de la tot felul de oameni cunoscuti iar ego-ul meu a devenit ca un balon mare care statea sa crape. Deja visam sa am un job international cand mi-am dat seama ca ceva nu e in regula cu mine si am hotarat sa merg la terapie si sa caut niste raspunsuri. Am simtit ca e nevoie de mai mult ca sa ma curat, asa ca am inceput sa fac yoga si sa meditez aproape in fiecare zi. Insa visul international nu disparuse.
In aceasta perioada, comunitatea online care fusese evadarea mea inca din scoala generala mi-a fost si prieten- pentru ca imi asigura banii unui trai decent, dar si dusman pentru ca imi crea valori false, imi dezvolta ego si imi indrepta atentia spre lucruri care imi aduceau satisfactii care actionau ca un drog, ma faceau sa vreau si mai multa atentie, sa fie si mai multa lumina pe mine, fara sa ma intreb eu ce dau la schimb pentru asta. Eu voiam o cariera internationala si… m-am dus la Londra.
De cand aveam 10 ani, visam sa ma mut in Londra. Am strans bani, am planuit si am hotarat ca voi incerca sa locuiesc 3 luni intr-un apartament simpatic din centrul Londrei, cu alti 3 colegi de apartament. M-am mutat fix in ziua in care a fost declansat Brexit-ul.
Am realizat repede ca e foarte greu sa am un job acolo in directia in care eu imi doream, dar mi-am spus ca e important sa simt viata la Londra, sa traiesc la modul real acolo.
Am facut acelasi parcurs ca-n copilarie si nu m-am adaptat. In locul colajelor si moodboard-urilor pe care le faceam cand eram mic, in Londra am facut sport, am iesit in parcuri, am meditat foarte mult, am citit si am vazut muzee.
Aveam nevoie sa asez cei aproape 30 de ani de viata in mintea mea, sa procesez schimbarile si sa inteleg ce scop am in Univers. Sigur as fi putut sa fac asta in Bucuresti, dar eu am vrut o cariera internationala si mi-am dat seama ca drumul spre ea imi deschide de fapt alte usi in mintea mea.
Pana la momentul respectiv, o mare parte din deciziile importante pe care le-am luat a fost ca sa imi fie mie bine, a fost pe egocentrism, pe nevoi, vise si dorinte personale. A fost insa o duminica in care pur si simplu mi s-a schimbat perspectiva.
Iesisem sa fac o plimbare intr-unul din frumoasele parcuri londoneze cand mi-am dat seama ca pot si trebuie sa ma intreb ce pot sa schimb in lumea din jurul meu? Cum pot sa ajut un om? Sau o comunitate? Ca, de fapt, in viata nu e despre a urca pe scari profesionale in goana, ci despre a dezvolta lucruri pentru cei din jur, pentru comunitate.
Poate ca a fost contextul de asa natura – am stat foarte multe zile singur analizandu-mi gandurile, meditand – sau poate ca atunci a fost picatura care a umplut paharul meu interior. Nu stiu…
Dar am gasit un fel de claritate a mintii si am inteles ca trebuie sa folosesc tot ce am primit, tot ce mi s-a oferit ca sa intorc catre lumea in care traiesc si sa fac un milimetru de bine daca pot.
De atunci viata mi s-a schimbat radical in abordarea lucrurilor in care ma implic si in ceea ce fac. M-am intors acasa, m-am angajat la o agentie publicitara si incerc sa am mereu responsabilitatea de a face ceva CSR pentru clientii pentru care lucrez. Sa le propun lucruri prin care ei sa intoarca catre societate o parte din ceea ce primesc prin eficienta business-ului lor.
In dreptul meu, al expunerii mele in online, nu m-au mai interesat nicio clipa cifrele si sa cresc numarul de like-uri sau cine stie ce alte nimicuri imi aduceau bucurie acum cativa ani. Am fost mai preocupat de calitatea informatiilor pe care le pun in spatiul public – care sa poata ajuta la educarea oamenilor, la schimbarea mentalitatilor.
Mi-am folosit abilitatile de stilist si conexiunile cu lumea modei ca sa fac pictoriale prin care sa transmit mesaje care sa miste putin prejudecatile.
De exemplu, am facut recent un editorial de moda cu copiii autisti pe care l-am lansat de Ziua Internationala de Constientizare a Autismului care e, de fapt, parte dintr-un proiect mai mare directionat catre comunitati care sunt cumva marginalizate sau neadaptate in societate.
Pur si simplu, tot ceea ce fac astazi e parte dintr-un gand mare: sa intorc catre societate ceea ce primesc, sa construiesc pentru comunitate, nu pentru mine.
Cand realizatorii TEDx Eroilor m-au invitat sa vorbesc aici, primul meu gand a fost: n-am facut nimic important demn de un speech TEDx. N-am inventat nimic, n-am facut cercetari cu rezultate care sa schimbe cursul natiunii, nu sunt dintre cei mai inteligenti oameni din tara.
Stiu ca parcursul meu de la Aricestii-Rahtivani – pana in cataloagele unor mari branduri internationale e un drum care e incredibil. Era de neinchipuit si pentru mine – pe vremea cand luam bataie in curtea scolii de la colegii mai mari pentru ca eram slab, timid si fara bani. Dar mi s-a intamplat ca prin multa munca, prin exploatarea oportunitatilor care mi-au iesit in cale sa ajung in aceasta ipostaza… aspirationala pentru generatia de astazi care traieste prin like-urile de pe instagram. Dar chiar si asa, cu mintea mea de acum, m-am gandit putin daca sunt pregatit si potrivit sa va vorbesc astazi, aici.
Dupa care am vazut titlul sesiunilor de astazi: The power of X. Mi-a placut X-ul acesta, pentru ca vorbeste despre puterea fiecaruia dintre noi, pe oricare treapta a celebritatii, puterii, influentei ne-am afla.
Si daca pot sa va arat ca eu, un om obsnuit la fel ca multi din aceasta sala, a ales sa nu mai construiasca pentru el, ci pentru comunitate… asta e un privilegiu pentru mine.
Pentru ca exista o sansa oricat de mica sa va puneti si voi intrebarea – ce pot sa dau eu inapoi comunitatii din care provin? Cum pot sa ajut eu cu un milimetru, miime de milimetru lumea in care traiesc?
In anii astia am invatat ca, de fapt, comunitatile in care am trait nu au avut forma unor cercuri concentrice – cu mine in centru. Ci mai degraba forma unei spirale, precum cochilia unui melc.
Stiti ca melcul isi creste cochilia cu anii si cara cu el toata experienta lui. Cred ca noi semanam cu melcii. La scala istoriei, mergem extrem de incet prin viata, dar purtam in spate tot bagajul strans in fiecare comunitate prin care am trecut. Si in acelasi timp, lasam o urma prin fiecare loc prin care trecem. Spre deosebire de melci, noi putem sa alegem cum va fi urma respectiva.
Viata mea e mai frumoasa doar pentru ca am luat aceasta decizie de a intoarce catre comunitate orice proiect in care ma implic, orice lucru fac, de a fi responsabil cu ceea ce reflect pentru ceilalti, nu pentru mine, in spatiul public. Si daca o singura persoana din sala aceasta se gandeste ca de astazi sa nu construiasca pentru el, ci pentru cei din jur cu fiecare actiune pe care o face, avand credinta ca si el va creste frumos, daca exista o singura persoana care incepe sa creada si sa simta asta, inseamna ca am si eu o putere mica pe care am exercitat-o astazi.
Puterea unui melc care-si cara in spate viata si istoria comunitatilor prin care a trecut.
Eduard Enache – Cluj, 11 mai 2019
